Logo Cosmin.jpg

invata limba persana la biblioteca judeteana arges

Invata limba persana GRATUIT!

VTEM Banners
VTEM Banners
VTEM Banners
VTEM Banners
VTEM Banners
VTEM Banners
VTEM Banners
VTEM Banners

Perspective asupra dosarului nuclear iranian

Luni, 30 aprilie 2018, opinia publică internațională a avut parte de probabil cea mai bizară apariție publică a premierului israelian Benjamin Netanyahu din intreaga sa carieră politică internațională. Într-o perioadă în care numele său apare în două scandaluri de corupție, fiind acuzat de luare de mită și abuz în funcție, iar armata israeliană a ucis 3 palestinieni neînarmați și a rănit 174. Patru dintre răniți sunt cadre medicale, iar șase sunt jurnaliști, toți participanți la „Marșul Întoarcerii” din Fâșia Gaza. Premierul Netanyahu a fost amfitrionul unei prezentări menite să arate întregii lumi că acordul nuclear semnat în 2015 de Iran, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Rusia, Franța, China și Germania (Joint Comprehensive Plan of Action), este bazat pe o falsă premiză, aceea că Iranul nu urmărește dezvoltarea de arme nucleare.

Joint Comprehensive Plan of Action

În sprijinul afirmațiilor sale, Netanyahu afirmă că serviciile de informații Israeliene au pus mâna pe 55.000 de pagini și 183 de CD-uri sustrase dintr-un depozit secret din districtul Shorabad al Teheranului, care dovedesc intențiile iranienilor de a dezvolta arme nucleare. Prezentarea premierului israelian vine la doar câteva zile după vizitele președintelui francez Emmanuel Macron și ale cancelarului german Angela Merkel la Washington, care au avut scopul de a-l convinge pe președintele american Donald Trump să nu retragă SUA din acordul nuclear încheiat în 2015. Data limită pentru recertificarea acordului de către președintele american este data de 12 mai 2018. Netanyahu și-a încheiat pledoaria afirmând că în opinia sa, cel mai probabil președintele Trump va retrage SUA din acordul nuclear cu Iranul, ca urmare a „dezvăluirilor” făcute de Israel.

Tema „bombei nucleare” iraniene apare la Benjamin Netanyahu încă din 1992, când afirma că în maxim 5 ani iranienii vor dezvolta o astfel de armă. Lăsând la o parte povestea demnă de filme cu James Bond, despre cum bravii spioni iraelieni au cărat nestingheriți o jumătate de tonă de documente și CD-uri dintr-un depozit „secret” din Teheran până la Tel Aviv, bizar este faptul că toate „descoperirile” lui Netanyahu sunt elemente deja cunoscute pe plan international, dinainte de anul 2015, când acordul nuclear a fost semnat. Într-un raport din 2011, Agenția Internațională pentru Energia Atomică (IAEA) prezenta pe larg programul „Amad” condus de Mohsen Fakhrizadeh (Document IAEA 2011, pg, 15-16). Același program secret „descoperit” de Netanyahu în 2018, era detaliat in 2007 intr-un raport al CIA. Conform Agenției Centrale de Informații, Iranul a oprit din toamna anului 2003 un program care în viziunea americanilor ar fi putut duce la dezvoltarea unei arme nucleare. Aceleași informații sunt confirmate de IAEA în comunicatul său din 1 mai 2018, unde este subliniat faptul că activitățile desfășurate în Iran nu au depășit faza studiilor științifice și de fezabilitate, și că nu există date concrete cum că aceste activități ar fi continuat după 2009. În fapt, tocmai programul „Amad” a stat la baza negocierilor care au dus la semnarea acordului nuclear din 2015, pentru înlăturarea suspiciunilor și a neîncrederii reciproce dintre părți.

Federica Mogherini, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, îi răspunde tranșant premierului israelian,

spunând că raportul serviciilor de informații israeliene nu dovedește în niciun fel că Iranul și-ar fi încălcat angajamentele din acordul nuclear, de la data semnării acestuia în 2015 și până în prezent. Informatiile prezentate de Netanyahu, dacă s-ar dovedi a fi reale, sunt irelevante pentru acordul JCPOA, deoarece prezintă date deja cunoscute IAEA și tuturor semnatarilor acordului, de dinainte de 2015. Pe întelesul tuturor, înainte de 2015 puterile occidentale aveau informații cum că Iranul ar fi exercitat până în 2003 diverse activități teoretice și practice, care în opinia serviciilor de informații ar putea fi considerate a avea legătură cu o potențială inițiativă de producere a unui tip de armament cu caracter nuclear, în vreme ce oficialii de la Teheran negau acest lucru. Această divergență de opinii și fapte a fost însă ulterior rectificată prin acordul nuclear din 2015, prin care Iranul și-a luat angajamentul de a nu produce arme nucleare, de a-și reduce producția de centrifuge destinate îmbogățirii uraniului, și de a permite IAEA să inspecteze centrele cu caracter nuclear. Conform rapoartelor IAEA, Iranul și-a respectat toate angajamentele până în prezent.

Așadar, „descoperirile” lui Netanyahu, care fac referire la date deja cunoscute înainte de semnarea acordului nuclear din 2015, sunt irelevante și au doar un rol mediatic și manipulativ. Pentru cei care cunosc mediul serviciilor de informații, prestația lui Netanyahu este de-a dreptul jenantă. Să prezinti ca un succes colosal al spionajului israelian obținerea unor date deja cunoscute pe plan internațional din 2003-2005, este de fapt un fiasco de răsunet care îi șifonează serios reputația premierului israelian. Apare însă întrebarea pertinentă, ce rol a avut acest gest? Să fie oare un truc mediatic al Israelului, care să speculeze naivitatea consumatorilor de media pentru a demoniza și mai mult Iranul, prezentându-l ca un partener neserios și mincinos în relațiile internaționale, o țară care nu poate fi considerată de încredere, un paria fanatic, sau un joc al spionajului iranian care a oferit dinadins date și informații cunoscute, împachetate într-un ambalaj cu iz de secret, lăsându-le să fie culese cu ușurință de israelieni, tocmai pentru a-l ridiculiza pe Netanyahu?

O a treia ipoteză ar fi aceea că Netanyahu este disperat și se agață de orice strategie, indiferent cât de ieftină ar fi ea, care ar putea deturna atenția internațională de la măcelul din Gaza și de la dosarele penale care îl presează pe premierul de la Tel Aviv. Este cunoscută obsesia lui Netanyahu pentru Iran și modul în care a folosit în ultimii 20 de ani această temă de fiecare dată când Israelul era criticat pe plan internațional pentru modul în care îi tratează pe palestinieni. Cel mai probabil, „revelatia” lui Netanyahu”, este gestul de mulțumire al Israelului pentru președintele Donald Trump, care va muta în curând ambasada SUA la Jerusalem Al- Quds. Trump avea nevoie de un motiv pentru a retrage SUA din acordul nuclear cu Iranul, iar Netanyahu i l-a oferit. Nu va conta faptul că informațiile în sine nu sunt noi și nu dovedesc în niciun fel că Iranul și-ar fi încălcat angajamentele luate în 2015, senzaționalul prezentării lui Netanyahu va servi ca argument în main-stream media pentru gestul cel mai probabil al lui Trump din 12 mai 2018. Reputația serviciilor de informații israeliene va înlocui pe plan argumentativ relevanța datelor prezentate pe 30 aprilie la Tel Aviv. Același tip de scenariu s-a derulat în 1999-2001 când serviciile de informații germane l-au oferit pe Rafid Ahmed Alwan (cunoscut sub pseudonimul Curveball) omologilor americani din Defense Intelligence Agency (DIA). Alwan, un irakian refugiat în Germania, pretindea că ar fi lucrat ca inginer chimist la un centru care dezvolta arme chimice în timpul lui Saddam Hussein. Deși s-a dovedit ulterior că Alwan era un impostor și că tot ce a dezvăluit erau minciuni, povestea lui a fost utilizată cu succes de SUA pentru a motiva invazia Irakului din 2003. La fel ca și atunci, nici astăzi nu contează relevanța informațiilor prezentate, ci modul în care sunt prezentate și utilizate pentru a motiva anumite acțiuni politice, dar mai ales militare. Referitor la autenticitatea documentelor prezentate de Benjamin Netanyahu, este interesantă relatarea lui Robert Baer, fost ofițer CIA, actual analist pentru CNN, autor al cărții “The Devil We Know: Dealing with the New Iranian Superpower”, a cărui experiență a servit ca sursă de inspirație pentu filmul „Syriana” cu George Clooney din 2005: În aproape toate aspectele iranienii nu se comportă ca noi. Sunt printre cei mai secretoși oameni din lume. Nu păstrează documente birocratice. Nu își pun deciziile pe hârtie. Nu sifonează. Nu își publică greșelile și scandalurile pe prima pagină a ziarelor din Iran”. A crede că iranienii si-ar pune toate datele sensibile legate de un program militar nuclear ultra-secret, într-un singur depozit din Teheran, păstrând 55.000 de pagini și 183 de CD-uri „incriminatoare” laolaltă, frizează ridicolul și absurdul. La fel de absurdă este și povestea lui Netanyahu, despre cum israelienii ar fi reușit să fure o jumătate de tonă de documente din Teheran, de sub nasul Gărzilor Revoluționare Iraniene, pentru a prezenta lumii întregi niște informații deja cunoscute din 2003-2005.

În presa Iraniană, pledoaria lui Netanyahu a fost ridiculizată, ministrul afacerilor externe Mohammad Javvad Zarif comparându-l pe premierul israelian cu un băiețel care țipă „lupul!”. Zarif a subliniat faptul că Netanyahu și Trump reciclează niște acuzații vechi, irelevante pentru acordul nuclear din 2015. Conform agenției iraniene de presă ISNA, presedintele Rouhani a afirmat ca Iranul nu va accepta nicio modificare a acordului nuclear, și că există deja pregătite mai multe opțiuni în cazul în care SUA va părăsi acordul pe 12 mai. Agenția de presă FarsNews publică pe 2 mai declarația ministrului Apărării din Iran, Generalul Amir Hatami care avertizează regimul de la Tel Aviv că Iranul va răspunde într-un mod foarte dur comploturilor israeliene. Tot FarsNews publica și declarația ambasadorului iranian Reza Najafi la Agenția Internațională pentru Energie Atomică, care etichetează colaborarea nucleară dintre Statele Unite și Israel drept o încălcare flagrantă a Tratatului pentru non-Proliferare Nucleara (NPT).

Conform președintelui american Donald Trump, problema arsenalului nuclear israelian, pe care Tel Aviv-ul nu îl neagă dar nici nu îl confirmă, nu va fi dezbătută atâta timp cât anumite țări din Orientul Mijlociu refuză să recunoască „dreptul” Israelului de a exista. Din această declarație reiese clar dublul-standard al puterilor occidentale în general și al Statelor Unite în special vis-à-vis de dosarul nuclear iranian. Avem un stat, Israelul, care refuză să semneze orice tratat internațional prin care arsenalul său nuclear ar putea fi pus sub inspecție și control, și care nu este presat cu sancțiuni internaționale și nici prin măsuri diplomatice, așa cum a fost și încă este cazul Iranului. Unii vor folosi argumentul că Iranul a amenințat Israelul cu ștergerea de pe hartă, o poveste media fabricată pentru demonizarea puterii de la Teheran și că din acest motiv Israelul trebuie să se apere utilizând la nevoie și arme nucleare. Problema este că Iranul nu a atacat nicio țară de peste 200 de ani, în vreme ce Israelul și-a atacat și își ataca în mod constant vecinii. Un alt pseudo-argument pentru sabotarea programului nuclear iranian și ostracizarea Teheranului este acela că Iranul este o teocrație irațională ce nu poate fi lăsată să obțină arme nucleare. Realitatea este că Iranul este o teocrație de fațadă, puterea fiind deținută în fapt de Gărzile Revoluționare Iraniene, din rândurile cărora provine și actualul lider suprem, Ayatollah-ul Ali Khamenei, care din punct de vedere religios nu are atributele necesare pentru a fi considerat „marja al-taqlid” (o sursă de imitație, referință în Islamul Șiit). Ali Khamenei nu ar fi putut deveni Ayatollah după moartea liderului Revoluției Islamice din 1979, Ruhollah Khomenei, fără sprijinul esențial al Gărzilor Revoluționare. Deși din perspectiva extrem de superficială și ridicol de simplistă a mass-mediei occidentale Iranul este o teocrație, în realitate este un stat cu un puternic caracter militarizat, în care liderii religioși sunt subordonați puterii militare. Dincolo de aceste aspecte „tehnice”, orice opinie sau interpretare a intențiilor Iranului necesită un efort serios de cercetare și de informare. Complexitatea și profunzimea societății iraniene fac practic imposibile prezentări și interpretări în alb și negru. Deși este un stat islamic, Iranul dă dovadă de pragmatism în relațiile internaționale, luând decizii foarte logice, cu un puternic caracter strategic, departe de imaginea de stat fanatic pe care încearcă Washingtonul să o promoveze prin resursele sale media. În opinia fostului agent CIA, Rober Baer, Iranul este o superputere, chiar dacă în prezent puterile occidentale nu îi recunosc acest statut. Datorită vechimii sale istorice, Iranul are la îndemână suficiente unelte pentru a controla în mod indirect largi porțiuni din Orientul Mijlociu, conform intereselor sale economice, politice și strategice. Deși nu are resursele financiare ale Arabiei Saudite, prin influență și tehnici militare asimetrice, Iranul a reușit în ultimele decenii să țină în șah ambițiile americane din Orientul Mijlociu. Tocmai vechimea și constanța prezenței Iranului in diversele arii arabe și non-arabe face hilară atitudinea unor state precum SUA, Franța, Marea Britanie sau Germania, care în mod public afirmă că vor să limiteze influența Teheranului în Orientul Mijlociu, negând practic Iranului prezența în zona sa de influență istorică și culturală, în favoarea prezenței puterilor occidentale. Doar propaganda media poate zugrăvi ca normală concepția occidentală că Iranul nu are dreptul să fie prezent și influent în Orientul Mijlociu, în timp ce puterile occidentale au acest drept, doar pentru că oficial sunt promotorii „democrației” și ai „drepturilor omului”.

Spre exemplu, diverși pseudo-analiști critică suportul oferit de Teheran mișcării de rezistență Hezbollah, drept o ingerință în afacerile interne ale Libanului. Pentru cei avizi de istoria lumii islamice, este cunoscut faptul că relațiile dintre musulmanii shia din Valea Beqaa și din Sudul Libanului, și musulmanii shia din Iran, datează de secole, cu mult înaintea apariției statului modern Liban, o rezultantă a mandatului francez pentru Siria și Liban. În timpul Imperiului Safavid, una dintre cele mai importante dinastii iraniene, o sumedenie de clerici șiiți din regiunea muntoasă Jabal Amel din Sudul Libanului au migrat în Iran, unde au participat la transformarea Imperiului Safavid dintr-un stat islamic sunnit într-un stat șiit. Experții în istorie selectivă promovează ideea că Iranul a început să-și facă simțită prezența în Liban în 1982, după invazia israeliană, ipoteză complet falsă, ținând cont de vechimea și profunzimea relațiilor dintre musulmanii șiiti din Liban și cei din Iran. Dincolo de valurile de propagandă media și de strategiile de demonizare a Republicii Islamice Iran, adevărul este unul simplu, deloc confortabil pentru cei care încă mai cred în așa-zisele valori care pretind a sta la baza politicilor occidentale. Dincolo de simplismul și superficialitatea unor concepții care împart lumea în băieți buni (Vestul) și băieți răi (Estul), prin care se legitimizează orice ingerință occidentală în Orientul Mijlociu sub umbrela „intervențiilor umanitare” și a răspândirii „democrației”, se ascunde aceeași atitudine de tip colonialist pe care defunctele Imperii Britanice și Franceze au avut-o în secolele trecute. Problema Iranului nu este că ar fi un stat irațional, fanatic religios, al cărui singur scop este obținerea de arme chimice pentru a declanșa „Apocalipsa”, așa cum vrea Benyamin Netanyahu să credem, ci profunzimea culturii, societății și identității naționale iraniene. Datorită vechimii sale, Iranul are un nucleu extrem de profund din punct de vedere identitar și istoric. Iranul nu este un emirat deșertic apărut la începutul secolului 20 datorită mărinimiei englezilor sau francezilor, ușor de manipulat și dirijat conform intereselor occidentale. Iranul are o profundă amprentă lăsată asupra a ceea ce astăzi numim Orient Mijlociu, de aici rezultând și ușurința cu care prin resurse minime reușește să își impună interesele și să-și extindă influența în regiune. Și tocmai aceasta este „problema iraniană”, din perspectiva occidentală.

Pentru a controla Orientul Mijlociu, puterile din Vest nu vor putea niciodată tolera un stat precum Iranul, cu o identitate atât de puternică, pentru că un astfel de stat are dreptul incontestabil de a-și exercita influența în această zonă a lumii. Pentru a controla Orientul Mijlociu, puterile occidentale au nevoie de state create din fostele colonii, fără identități, fără personalitate, ușor de dirijat și influențat. Poate acum unii vor înțelege de ce în urma invaziei americane multiple vestigii istorice din Irak au fost distruse, vandalizate sau pur și simplu furate. Poate pentru unii va deveni mai ușor de înțeles de ce în Siria, așa-zișii rebeli moderați, de fapt toți membrii al-Qaeda, s-au îndeletnicit cu distrugerea vestigiilor istorice și culturale ale Siriei. Occidentul nu are nevoie de state cu un puternic caracter identitar în Orientul Mijlociu, pentru că astfel de state sunt greu de controlat și greu de manipulat. Astfel de state își cer dreptul indiscutabil la influență în Orientul Mijlociu, dreptul de a impune condiții asupra modului în care resursele naturale ale regiunii sunt folosite și comercializate, un lucru imposibil de acceptat de puterile occidentale. Să nu ne facem iluzii, colonialismul nu e un termen prăfuit din cărțile de istorie, el este foarte prezent astăzi, fiind camuflat sub masca promovării „democrației” și promovat intens prin „intervenții umanitare”, ca cele din Irak, Afghanistan, Libia, Siria, ș.a.m.d.

În martie 2018, Ayatollah-ul Ali Khamenei întreba liderii europeni: “Orientul Mijlociu este regiunea noastră, voi de ce sunteți aici?”. Oare cum s-ar simți liderul Franței, Emmanuel Macron, dacă mâine Iranul și Pakistanul s-ar alia pentru a opri influența franceză din Vestul Europei? Pe ce bază morala și legală din punct de vedere al dreptului internațional ar putea fi legitimizată o astfel de inițiativă?

Problema nucleară iraniană nu este una nucleară, ci una de percepție și atitudine. Dictatura valorilor occidentale și promovarea lor pe căi militare pentru așa-zisa „democratizare” a unor popoare din alte culturi, este responsabilă direct pentru situația absurdă a subiectului nuclear iranian. Poporul iranian, la fel ca și poporul american, francez, german, britanic, nord coreean sau pakistanez, are dreptul fundamental de a-și apăra integritatea teritorială și interesele. Dreptul la apărare, dreptul de a-și dezvolta resursele militare necesare pentru a-și apăra siguranța națională și interesele economice și politice, într-o lume în care dreptul internațional este mai degrabă abuzat de marile puteri conform propriilor interese, decât impus și respectat conform unui set de valori acceptate la nivel internațional, este un element esențial pentru a supraviețui. Dincolo de poleiala diplomației, a discursurilor frumoase despre „democrație”, „valori umane”, „drepturi ale omului”, sta legea junglei, acea lege care oferă superputerilor atributele de a manipula organizațiile internaționale în folosul propriu și exact acea lege care a permis Statelor Unite ale Americii să folosească NATO pentru distrugerea statului irakian, pe baza unei minciuni, care chiar dacă ar fi fost adevărată, tot nu putea legitimiza invazia și dezastrul care a urmat. Chiar dacă Saddam Hussein ar fi avut tone de arme chimice în bazele sale militare, acesta nu ar fi fost un motiv suficent de puternic din punct de vedere moral și etic pentru invazia din 2003. La urma urmei, câte arme chimice și nucleare au puterile occidentale în arsenalul lor? Are Iranul intenția de a dezvolta arme nucleare? Greu de spus. Are nevoie Iranul de un mijloc militar extrem pentru a preveni punerea în aplicare a unui scenariu similar celui irakian sau libian? Dacă Iranul ține la integritatea sa teritorială și la existența sa ca stat, cultură și putere regională, atunci cu siguranță, da.

de Andrei Becheanu 

Andrei Becheanu este masterand al Secției Arabe de la Facultatea de Limbi Străine a Universității București, este cofondator al Asociației Oriens și realizator al emisiunii radio „Oriens cafe” dedicată Orientului Mijlociu. Cunoaște de asemenea limba farsi.(vorbită în Iran)

*Articolul conține link-uri către surse de informare credibile și, pe alocuri, oficiale.

Sursă fotografie: https://en.wikipedia.org/wiki/Iran_nuclear_deal_framework